DEPRESIA
Cuvânt folosit în secolul trecut, și din ce în ce mai de des în secolul nostru, descrie ceea ce este considerată a fi o boală, diagnosticată cu o frecvență incredibilă, fiind folosit de multe ori chiar și atunci când „bolnavul” este afectat de alte patologii sau probleme la care apar doar reacții depresive.
Pornind de la practica clinică, Giorgio Nardone și colaboratorii săi, în cadrul Centrului de Terapie Strategica din Arezzo, au studiat cum ia naștere, cum este menținut și cum încetează acest proces: modul în care pacientul se confruntă neputincios cu realitatea în care trăiește, deoarece nu se simte în stare să o înfrunte și cum ajunge în timp să renunțe, transformându-se în victimă.
Modalitatea de caracterizare, din punctul de vedere strategic, a problemei depresiei este foarte bine surprinsă în conceptul de RENUNȚARE (Muriana, Petteno,& Verbitz, 2006). RENUNȚAREA constă în abandonul oricărei forme de reacție activă la dificultățile vieții, la gestionarea cotidianului și a sferei relaționale, familiale și de prietenie. Metaforic, barca este lăsată în derivă, fără cârmă, fără rame, fără vele.
Ceea ce duce la RENUNȚARE – deci la depresie, este un eveniment critic real sau ideativ. Mai simplu spus, depresia se poate declanșa ca urmare a unui eveniment traumatic (un doliu, o pierdere, un insucces personal sau profesional, o boală cu efecte pe termen îndelungat), sau din cauza construirii graduale, dar constante, a unei senzații de insatisfacție față de propria existență.
În concluzie, este important să subliniem că renunțarea poate fi asumată sub diverse forme. Există mai multe modalități de a renunța, se poate renunța:
- „delegând”: când, de exemplu, persoana depresivă instaurează cu ceilalți o relație de solicitare continuă de ajutor, lamentare și „descărcare”, pentru că ea “nu este în stare”
- „predându-se”: când modalitatea recurentă constă în izolarea de tot și de toți (un fel de „renunțare radicală”).
- „supărându-se”: când reacțiile dominante sunt de furie, revoltă, revendicare.
Aşadar, depresia nu este văzută ca o boală, ci ca o suferinţă - efect al diverselor stări de disconfort, manifestate sub multe înfățișări, toate însoțite de aceeaşi atitudine: RENUNȚAREA. Emil Cioran spunea: „Renunțarea este un mic suicid cotidian.”
Din perspectiva Psihoterapiei Scurte Strategice, primele intervenții în tratamentul depresiei sunt orientate țintit către acest aspect, de a face posibilă o inversare a percepției persoanei în raport cu RENUNȚAREA. Deci, intervenţia cu rolul de a debloca mecanismul depresiv, se concentrează pe relaţia pe care o au pacienţii cu ei înşişi, cu ceilalţi şi cu lumea ce-i înconjoară; cu alte cuvinte, însăşi modalitatea care i-a adus în situaţia de a-şi asuma rolul de victimă.
Terapia Scurtă Strategică este eficientă pentru toate persoanele care...se simt ”nesatisfăcute de propria insatisfacție”.
AUTOVĂTĂMAREA (Self-Harming -SH)
Numită și automutilare (AM), violență prin autorănire (VAR), autorănire nesuicidală (ARNS) sau comportament autoprejudiciabil (CAP), sunt diverși termeni atribuiți comportamentelor în care autorănirea este evidentă. Comportamentul implică vătămarea deliberată a țesutului, executată de obicei fără intenție suicidală. Cea mai obișnuită formă de autovătămare implică tăierea pielii cu un obiect ascuțit, de ex. un cuțit sau o lamă de ras. Uneori este folosit și termenul de automutilare, cu toate că această expresie evocă conotații pe care unii le consideră îngrijorătoare, incorecte sau jignitoare.
Mulți dintre cei care își aplică autovătămarea declară că aceasta le permite să "se îndepărteze" sau să se disocieze, separând mintea de sentimentele care le provoacă suferința sufletească. Acest lucru poate fi realizat păcălind mintea să creadă că suferința simțită în prezent este provocată de autovătămare și nu de problemele cu care se confruntau mai devreme: prin urmare, durerea fizică acționează ca o distragere de la durerea originală emoțională.
Cei care își aplică autovătămarea se confruntă cu realitatea contradictorie de a se autorăni, obținând în același timp eliberarea din acest act. Pentru unii este greu să pornească efectiv actul de a se tăia, dar o fac adesea pentru că sunt conștienți de eliberarea care vine după.
Literatura din cercetare a evidențiat o prezență concomitentă a unei tulburări alimentare și o forma de autovătămare. Mai mult, Giorgio Nardone, în urma cercetărilor efectuate de-a lungul timpului, a constatat că mai mult de 70% din cazurile cu Tuburare de vomiting prezintă și Compulsii de autovătămare. Evoluțiile celor două patologii au asemănari clare: ambele apar ca acte compensatorii și autoreglatoare, care apoi se transformă în compulsii de neînfrânat.
În ceea ce privește compulsia îndreptată către comportamentele de autovătămare, s-a observat că acestea de cele mai multe ori nu au aparut ca un act autodistructiv, ci ca o modalitate autopunitivă, în care se cauzează o durere fizică pentru a seda o durere emoțională.
TULBURĂRI DE COMPORTAMENT ALIMENTAR
Puține alte forme de patologie psihologică sunt perturbatoare în măsura în care sunt tulburările alimentare. Ca efect al creșterii bunăstării și al opulenței alimentare, odată cu evoluția societății au evoluat și ele și au suferit o formă avansată de specializare. Fiecare are particularități de comportament alimentar dar mai ales, un pattern emoțional foarte specific. Diversele „tipuri” în cadrul aceleiași patologii indică o complexitate marcantă a tulburărilor alimentare în comparaţie cu alte patologii, aspect ce ar putea să clarifice rezistenţa lor specială la schimbare. În virtutea acestei diferenţieri mari, la nivelul de modalităţi de homeostazie patogenă, problemele alimentare solicită mai multe variante terapeutice şi o abilitate semnificativă din partea terapeutului în a şti să identifice tipologia de persistenţă a problemei, dar mai ales forma de comunicare cea mai potrivită pentru fiecare caz.
Ca urmare a cercetărilor întreprinse în ultimii 30 de ani de către”Centro di Terapia Strategica” din Arezzo și colaboratorii săi, eficiența și eficacitatea intervenției teraputice este de 83% din cazuri și au creat o clasificare proprie în cadrul acestei patologii:
- Bulimia
Tulburarea alimentară cea mai frecventă este bulimia în toate formele sale. Este acea patologie caracterizată mai ales prin compulsia de nestăpânit de a mânca, datorată nu neapărat foamei, ci dorinței nestăpânite de a consuma alimente. Persoanele afectate de această tulburare pot ajunge să mănânce orice doar pentru plăcerea de a se îmbuiba.
Din perspectiva psihoterapiei scurte strategice, patologia bulimică are trei categorii:
• Bulimia boteriană, reprezentată de acei subiecți, atât femei cât și bărbați, ce s-au îngrășat atât de mult încât ajung să semene cu faimoasele personaje din tablourile lui Botero.
Aceste persoane, în general sunt foarte bine adaptate la problema lor alimentară încât, de obicei ajung la terapie doar pentru că au fost constrânse de probleme de sănătate care impun pierderea în greutate. În aceste cazuri tulburarea alimentară este însoțită de fapt, de disfuncționalitățile tipic organice și psihologice ale obezității.
• Bulimia de efect ”anghinare”, reprezentată de acele persoane care sunt supraponderale și se simt neatrăgătoare. Grăsimea reprezintă o ”armură” cu care se protejează de problemele afectiv-relaționale, exact cum anghinarea își protejează miezul moale prin straturi successive de înveliș dur.
Pe cât de mult încearcă să țină dietă, nu reușesc niciodată, sau reușesc doar pentru puțin timp și apoi recad în simptomatologia bulimică. Lupta lor continuă cu cântarul și cu dieta, catalizează toată atenția lor și le distrage atenția de la alte probleme.
• Bulimia yo yo, reprezentată de acei subiecți care alternează perioade de dietă în timpul cărora pierd multe kilograme, cu perioade de alimentație fără limite îm timpul cărora acumulează din nou kilogramele pierdute. Ei trăiesc o perpetuă alternanță între a avea și a pierde controlul asupra greutății lor, oscilează sus-jos asemeni jocului chinezesc antic yo yo. Alternează perioade de încredere în sine, însoțite chiar de excese de exaltare a propriilor capacități personale, cu perioade de cădere depresivă cu neîncredere profundă în propriile resurse. Deci, starea lor de spirit este puternic influențată de succesul sau insuccesul gestionării relației cu imaginea lor estetică și cu alimentele. - Anorexia
Este acel tip de patologie alimentară care constă în reducerea progresivă a alimentației până la refuzul complet al alimentelor. Este singura patologie care poate duce la moarte și ca urmare, e cea care mai mult decât oricare altă formă de tulburare, declanșează îngrijorări bine întemeiate.
Se instalează gradual și nu brusc, adică anorectic nu devii de pe o zi pe alta, ci pe parcursul unui proces insidios de abstinență alimentară care conduce la refuzul alimentelor. O obsesie cultivată, aceea a de slăbi pentru o mai mare deziderabilitate estetică, prin intermediul autoimpunerii exercițiului ascetic de a renunța la alimente și la senzații, se transformă într-o compulsie de neoprit de evitare a produselor alimentare.
Cu alte cuvinte, totul începe cu un fel de traseu ascetic de renunțare la senzațiile lumești până când, după o îndelungată perioadă de ”exercițiu spiritual”, abstinența se instalează ca o modalitate predominantă de percepție și reacție față de realitate (G. Nardone)
Procesul abstinenței de la alimente de obicei se declanșează prin nevoia de a slăbi sau a de a nu se îngrășa pentru a fi în conformitate cu modelele de frumusețe apreciate din punct de vedere social. Dar după puțin timp, această tendință devine autoreferențială, adică se alimentează singură, până când slăbirea devenită excesivă intră în conflict cu canoanele estetice care au inspirat-o (G. Nardone). Din păcate, în acest moment, patologia s-a structurat deja și persoana nu mai este în stare să controleze adecvarea propriilor percepții. Ca urmare, slăbitul rămâne obiectivul principal chiar dacă vine în contradicție cu opiniile celorlalți. Această fază a patologiei, de obicei, este reprezentată de o slăbire atât de accentuată încât devine evidentă tulburarea și declanșează reacții, de cele mai multe ori nu doar inutile, ci și contraproductive ale persoanelor din jurul subiectului. Acestea, de fapt încercă în diferite moduri să schimbe comportamentul autodistructiv al persoanei dragi, de la tentative de convingere rațională la orice tip de constrângere cu rezultatul obișnuit al consolidării de către subiect a ”armurii” sale patologice.
Dacă familia sau pacientul nu se adresează unui specialist, sau dacă intervenția terapeutică eșuează, se observă două posibile evoluții ale patologiei: prima este reprezentată de stabilizarea simptomatologiei anorexice, adică acele cazuri care sunt definite cronice; a doua de o slăbire ulterioară, care dacă nu este întreruptă, conduce din păcate la moartea subiectului. - Vomiting (”Vărsătura”- sau ”Bulimia nervoasă”)
În literatura clasică, această tulburare nu există ca un sindrom bine definit, ci mai degrabă ca un simptom care poate exista în cazul anorexiei și în cel al bulimiei. Dar, miile de cazuri tratate la Centrul de Terapie Strategică din Arezzo au arătat că acest comportament se distinge ca o caracteristică în curs de dezvoltare la ambele tulburări și care se structurează apoi de-a lungul anilor, într-un mod de funcționare total diferit de rolul pe care îl avea inițial în cadrul tulburărilor specificate anterior. În urma cercetărilor din cadrul intervențiilor terapeutice, s-a descoperit faptul că, deși persoanele vomită pentru a avea un control mai mare asupra greutății corporale sau din cauza sentimentului de vinovăție care rezultă din mâncatul excesiv, de la un anumit punct încolo ele fac acest lucru din pură plăcere, transformând secvența ”mâncat - vomitat” într-un adevărat ritual bazat pe plăcere. Ființa umană, prin natura ei coruptibilă, reușește să găsească plăcere în orice lucru - prin repetarea sa. . Această patologie, se dezvoltă fie pe baza bulimiei, fie pe baza anorexiei, dar după ce s-a instalat, ca și ritual de alternări de îndopări și vomitat, devine un alt tip de tulburare cu caracteristici total diferite
Una dintre contribuțiile cele mai prolifice, fruct al cercetărilor în câmpul clinic realizate la Centrul de terapie strategică din Arezzo în ceea ce privește cunoașterea și tratamentul tulburărilor alimentare, a fost fără nici un dubiu indentificarea acestei forme particulare de tulburare cu caracteristici proprii de persistență, considerată însă în literatura de specialitate doar ca o variantă a anorexiei sau a bulimiei, care, prin urmare este definită bulimie nervoasă, dar care, în Terapia scurtă strategică se numește vomiting.
De la experimentarea de tehnici noi s-a ajuns la delimitarea protocoalelor de tratament care sunt mereu în evoluție continuă, așa cum sunt și patologiile oamenilor, stabilindu-se trei tipologii principale de persoane care practică vomiting:
- Cele ”inconștiente”, care practică acest ritual fără să-și dea seama de locul și importanța lui în viața lor.
- Cele care vor să se elibereze de ritual și care regretă că au ajuns în acel punct încât doresc să recupereze toate celelalte senzații plăcute la care au renunțat pentru această plăcere;
- Cele care se complac în ritualul lor și care nu vor să facă nimic pentru a schimba situația și care, de obicei, sunt aduse la terapie de către familie sau pentru că ritualul le ocupă viața în totalitate.
Acesta a fost cazul, de exemplu, al așa-zisei ”bulimie nervoasă”, pe care noi am reclasificat-o în ”vomiting”, identificând o tulburare alimentară nouă. Această patologie, se dezvoltă fie pe baza bulimiei, fie pe baza anorexiei, dar după ce s-a instalat, ca și ritual de alternări de îndopări și vomitat, devine un alt tip de tulburare cu caracteristici total diferite care, așa cum vom vedea în capitolul dedicat acestui tip, îl diferențiază de celelalte forme de tulburări alimentare. - Binge-Eating
Cea mai recentă, din punct de vedere cronologic, dintre patologiile alimentare este cea definită de ANADA prin termenul ”binge-eating”, făcând referire, prin această definiție, la o tipologie de tulburare bazată pe alternarea posturilor alimentare de lungă durată cu îmbuibări excesive.
Comparativ cu alte forme de tulburări alimentare, unde după îmbuibare urmează un proces de evacuare ca în cazul vomiting-ului sau folosirea laxativelor sau excesul de exerciții fizice, în acest caz unica practică compensatoare pentru îmbuibare o reprezintă postul alimentar. Dar exact această practică impusă de evitare a alimentelor crește dorința. Astfel încă o data, o soluție încercată pentru o problemă sfârșește prin a alimenta ceea ce ar trebui să reducă, în acest caz dorința de a se îndopa.
Ceea ce diferențiază această formă de tulburare de bulimia yo yo este faptul că, în acest caz, între două îmbuibări asistăm la adevărate posturi alimentare, în timp ce în primul caz se observă respectarea unei diete sănătoase. În plus, îmbuibările tipice ”binging” sunt cu adevărat enorme și amintesc de cele de la sindromul de vomitat, dar care în loc să fie urmate de practica expulzivă, sunt urmate de perioade prelungite de post alimentar.
Persoanele își ”dau voie” să aibă aceste îndopări excesive pline de plăcere (evitând prezența altor persoane), ca mai apoi să evite drastic să mănînce, eșuând într-o iluzie a controlului alimentar. Ajung la un moment dat să piardă controlul, constatând ca episoadele de îmbuibare sunt mai frecvente decât cele de post, reflectându-se și în forma fizică (îngrășare). De obicei, abia în această fază solicită ajutor terapeutic, dorind să recapete controlul , pentru că sunt persoane determinate și eficiente pe alte planuri (mai ales profesional).